Milano, here we come!!!

Daca tot suntem in tren, si ne cam plictisim pentru ca Rapidul e atat de lent incat facem 4 ore de la Galati la Bucuresti, ne-am gandit ca ar fi interesant ca postarea despre aceasta calatorie, sa o facem de la fata locului. Asa ca pana vineri, vom incerca sa scriem in fiecare zi cate ceva despre pasii nostri prin Milano, Italia. E prima data pentru amandoua cand mergem la Milano, asa ca speram sa ramanem placut surprinse de acest oras.
La 2 decolam, asa ca rugati-va pentru noi.
Revenim curand de pe alte meleaguri!

Final Destination - Sensation Amsterdam (by Ciprian)

Preambul

Asa cum am spus de la inceput, sunteti invitati sa ne impartasiti experientele voastre de prin lume.

Am primit pana acum sute de articole, dar criteriile de selectie sunt foarte aspre...oricum ne-a fost greu sa-l alegem pe cel mai bun, chiar daca s-a detasat oricum de restul prin calitatea si valoare lui de necontestat.

Speram sa fiti de acord cu noi si sa raspundeti invitatiei.

P.S.: A fost o gluma...e singurul articol primit, dar oricum, merita citit.

"Mmh… greu

              Dacă tot te invită cineva deprins cu călătoriile să scrii, ai face bine să te ridici la înălțimea așteptarilor care ar fi alea…- mi-am zis în momentul în care am fost  ofertat ( pe bani grei nu gluma ) ca guest star pe blogul ‘’ călătoreselor’’.

              Neah, hai sa fiu relax și  să incep prin a vă spune că partea caraghioasă e că ceea ce o să vedeți aici reprezintă prima ( și ultima – pentru moment) experiență de călătorie  in afara țării .

              Dorințele ascunse mocneau înca cu un an înainte de materializarea acesteia – scopul declarat fiind – Sensation White 2008  Oceans of White – organizat pe stadionul Amsterdam  ArenA, ideea drumului nefiind nouă, încercand să organizez plecarea pe drumul bătătorit cu numai un an înainte de un foarte bun prieten al meu- care sper să aprecieze că nu i-am pomenit numele.

              Ideea a fost să combinăm plăcerea eventului – cel mai mare de gen din Europa – cu un roadtrip cu accente americanești( așa îmi imaginam eu) și pentru asta mare  lucru nu aveam de facut nu?- doar să caut transport (n-am mașină) și persoane interesate ( nici prieteni pe care sa-i dea banu’ afara din casa n-am).

              Dupa îndelungi cautări în afara de o persoană apropiată care m-a motivat prin determinarea ei să îmi urmez obiectivul, asa am reusit să-mi  conving un prieten care a contribuit decisiv la partea de planning – contribuția în mașină și rezervarea hotelurilor fiind practic scheletul acestei  excursii.

             Un aspect demn de luat in seama este durata călătoriei - 6 zile cu 4 cazări peste noapte– aproximativ 5500 Km dus- intors Galați –Ploiești-Oradea-Budapesta-Salzburg-Frankfurt-Koln-Munchen-Amsterdam-Bratislava-Praga-Budapesta-Brașov-Mizil-Galați( atât îmi amintesc acum- deh bătrânetile).

             Recunosc spășit că nu am epuizat ( spre deosebire de titularele de cont blogăritzele Miha&Ema - sau invers să nu se supere nimeni) desținatiile clasice de turism din Romania și astfel drumul spre ieșirea din țara deși în stil tipic românesc a fost lung,prost și pe alocuri stressant-a avut să-ofere destule premiere cu locuri pe unde nu mai călcasem nici măcar din viteza mașinii(mică dealtfel- drumuri în reparație semafoare și înjurăturile neaoșe la tot pasul în ciuda impresiei mele că vestul e occident până la urmă - tot români suntem).

            Odată cu ieșirea din țară am intrat în rutina de autostradă – cerculețele de M-uri din jurul Budapestei lipindu-se de retina ochiului meu obosit ( prietenii mei înțeleg gluma asta) ca singură amintire despre Ungaria ( ah era să uit mai era in peisaj un Mec și niște vânzatori/oameni care nu vorbeau decât ungurește( annoooyiing- greu ne-am ințeles doar din arătat cu degetul).

             După repetate promisiuni că voi trece la cârma vehiculului – retezate cu avânt de prietena protectoare ( mai bine conduci tu dragă, decât sa-l lași p’ăăăăsta – și condus non-stop 22 de ore cu pauze de energizant și pipi) în jurul orei 9AM  am intrat în Austria…. și pregătit/informat tot nu poți să nu ai șoc când intri acolo – curățenia, ordinea exemplară ce maaai….. te izbesc puternic atunci când invariabil îți poposeste în minte tabloul cu  ciumpalacii mioritici și minunatul nostru sistem.

             Adormit dar încântat, am coborat pentru prima escală serioasă a roadtripului nostru – Salzburg, vizitat într-o ora, întreg centrul istoric  care se afla din 1997 pe listele Patrimoniului Mondial UNESCO – centru al artei, schiului, festivalurilor și muzeelor ce îșî seduce vizitatorii prin peisaje, atmosferă si simplitate – (ați sesizat copypaste-ul)?

Salzburg

Castelul Hohensalzburg

            Deci urcare superbă la Castelul Hohensalzburg – marcat de accesul pe funicular tăiat direct în coasta muntelui, câteva poze…  o masă rapida si o înghetata și on the run again înspre prima mare oprire a traseului – noaptea de cazare din Munchen.

            Ajunși in Germania –alt șoc când  am intrat oops there’s no border am făcut  2(doouua) scurte escale  în Frankfurt si Koln – în primul am reușit sa trântim un scurt photoshoot pe pod peste râul Main, cu oprire în piața Roemerberg/Samstagsberg.

Pod peste Main

Singura cladire ce a rămas întreagă după raidurile aliaților ce au distrus aproape în întregime orasul în 1945

Domul din Koln

Koln - o masă, o sesiune de shopping pe o alee comercială și pe final am reusit să vizităm și Domul din Koln – gigantic, impresionant aflat și acesta în plin proces de reconsolidare.

 

BMW Museum

         În Munchen ne-a întampinat o vreme ploaioasa dar care nu ne-a tăiat cheful de plimbare, obiectivele fiind mai degrabă punctele noi de atracție ale orașului in detrimentul monumentelor istorice & shit.

          Dupa o încercare de adaptare(nereusita) la wurz,wursters si kreutzsalad (să-mi fie rușine dacă n-am scris corect după 9 ani de germană) am plecat să vedem BMW Museum – o clădire desprinsă parcă dintr-un episod din StarTrek- ora 22 acces liber în parcare intrare libera, fără pază, câtiva turiști evident rătăciti ca și noi, impresionat de arhitectură( mașinile chiar au picat în plan secund).

             Dupa ce în apropiere am admirat(de afară ce-i drept - OlympiaStadion) superbe turnulețele care se ițesc deasupra parapetului – plimbarea ‘’romantică cu tema fotbalistica’’- cred că eram singurul care înghitea fotbal dintre noi)s-a terminat cu 10 minute la marginea A9 – admirând Allianz Arena – alt monument de arhitectură contemporană splendid iluminat.

           Următoarea zi a fost una petrecută tot în mașină – cu ieșirea la fel de discreta din Germania înspre Olanda- în care n-am ce sa va zic in afara de faptul ca și ei ca și prietenii de dinainte au niște drumuri care rivalizează cu mesele de billiard(remarcabilă autostrada de lânga aeroportul din Amsterdam- 4 benzi pe sens și avioanele care aterizau practic în capul nostru – și toate astea în amurg așa, foarte twilight-iș).

              Cazarea din Olanda am avut-o la 40 km de Amsterdam -4 stele De Nachteegaal…oldschool așa dar confy – semăna cu un corp de cămin dintr-un colegiu britanic/american??(nu că aș fi fost –dar am vazut prea multe filme, deh).

             În cea de a 2-a noapte era programat marele eveniment- deci ziua am avut-o la dispoziție pentru sightseeing.

Canal din Amsterdam

           Impresionant Amsterdam-ul (miliarde de biciclete -e primul lucru care îmi revine în minte) – o combinație de clădiri vechi, arhitectură clasica- bloculețe mici înghesuite înalte ,canalele și vaporașele( n-am apucat să mă plimb- dar cred ca daca aș fi incercat și buzunarul meu ar fi avut ceva să-mi reproșeze),o terasă și un ceai rece- un cuplu de olandezi middle-aged absolut chill cu un joint în colțu’ gurii la un cappuccino și un grup de adolescenți supraponderali gâlgâind veseli cu fundu’n’caldarâm în spatele nostru pe o ulicioara din centrul vechi plus 3 rastaman-i -20 metri mai încolo râzând zogmotos sub influența, în fața unui weedshop autentic( nu vise,nu aromatherapy și alte românisme). 
Pentru dimineața concertului planul a fost să mergem să vedem plaja si oceanul ( premieră ) însa în afara de un drum obositor și o coborâre spre o plajă care arăta ca un dâmb de pământ de lângă Costinești – nimic important de remarcat ( ah era să uit – puțina lume pe plajă – să fi fost una virgină??doooh).

              Sesiune scurtă de shopping- Amsterdamul e teribil de scump – și o parcare fugarită cu 1euro 35 pentru 40 de minute(plus o amendă de 50 de euro pentru o parcare pe care noi am considerat-o regulamentară- oare s-o fi prescris amenda aia?), câteva poze ( am vazut un DS19 vișiniu – mi-a picat fața ca fan Citroen am ramas marcat) si back to hotel pentru marea pregătire- dressing in white.

              Seara dupa ce am reușit să parcam subteran la stadion pentru modica suma de 26 euro până dimineața….accesul l-am făcut respectând o ordine și o civilizație fireasca pe una din cele 10 probabil – gateway-uri- unde în urma unui control corporal în care erai invitat să-ți lasi drogurile într-o taviță at no risc(sau era pe blana ta-hmmm)- am patruns dincolo de porți și am luat primul contact cu ArenA .

               Copleșitoare senzație în condițiile în care –personal- nici pe Ghencea nu mai călcasem până la vizita de pe Amsterdam ArenA- începusera pregatirile, lume puțină …. Câteva poze de încalzire – și ….show-ul a început în jurul orei 22.

               N-am să insist pe muzică ci mai degrabă pe atmosferă, combinația Sensation fiind un amestec incredibil de lumini, lasere, efecte pirotehnice, apă, recuzită gen mingii,balonașe de săpun, stick-uri fluorescente și chestii pe care în vâltoarea momentului ești atât de copleșit încat nu faci fața să le urmărești.

Dupa ce pentru început ideea era să pozez, dinamica evenimentului m-a așezat în postura de operator film pentru că pozele nu puteau surprinde ceea ce se întampla cu adevarat acolo.

             Cei 40000 oameni îmbracați în alb, într-o așezare ce nu aducea deloc cu concertele mocca de pe faleza Dunării, la care jumătate din audiența ieșea pentru prima oara din cartier  în acel an calendaristic, ci mai degrabă cu o dezordine parcă atent studiata în care nimeni nu deranja pe nimeni, nimeni nu călca pe bombeu pe nimeni, dar toata lumea era intrata ( unii cu ceva ajutor halucinogen – lasa-l pe Fedde Le Grand ai vazut dragonu’ de pe scena?) într-un soi de transă distrandu-se și încercând  să nu scape nimic din ceea ce petrecea in jur.

             Paranteză pentru episodul facilităti si hidratare in&out -aglomerația de la baruri și băi era la fel de mare – înghesuiala făcând la un moment dat ca toaletele închise de la bărbați să fie folosite de fete, băieții  rezumandu-se numai la pisuare( cu fete zumzăind pe lângă așteptându-și rândul-să fie un soi de libertinism sau e adaptare la situatie?).

             Dupa un schimb acidulat de replici legat de cardul de parcare și disponibilitatea noastra de a pleca înainte de final, am ramas pana la 6 dimineața când am fost preluați de prietenul meu dintr-o intersectie de lângă stadion, dupa ce în prealabil patrule de voluntari ofereau gratuit oglinzi de machiaj în care te puteai observa cam cât de praf erai/DACA  erai ).

             Drumul de întoarcere a fost o copie fidelă ca și viteză de desfașurare cu mențiunea că am trecut prin Bratislava – care mi-a adus aminte mult de Bucureștiul anilor ’90 cu un gigantic plus în podul de peste Dunare si restaurantul UFO.

            Si Cehia care ne-a întampinat cu o ploaie diluviană care nu a contenit pe tot parcursul vizitei din Praga- unde tot din fuga mașinii- am reținut Gara restaurata si Castelul Praga(cred că așa se numește) cu priveliștea de pe poduri – contrastând cu actuala Praga,care este recunoscută și pentru viata de noapte explozivă (prietenul cu care am călătorit făcuse un revelion într-un club din Praga și s-a declarat impresionat).

Ultima oprire înainte de reintrarea în peisajul mioritic am făcut-o la Budapesta unde profitând de condițiile de confort ale hotelului unde am fost cazați – am renunțat benevol la o croazieră cu vaporașul pe Dunăre, și în afară de o limuzină americană din anii ’60 dintr-o benzinarie nimic interesant(poate nici mașina aia dar trebuia să bag și aici ceva) pe drumul ce ne-a adus înapoi la ‘’civilizație’’.

            Ajuns la căscatul zorilor în Galați – conducând ultimii 150 km am avut timp să reflectez la ‘’roadtripul’’ încheiat – satisfacția de a vedea ‘’so much in such a short time’’  depășind orice moft legat de viteza în care s-a făcut totul sau lipsa timpului de a vizita mai multe obiective de interes turistic.

            Pentru cei care înca n-au adormit ( înca ), numai multumiri pentru răbdare și voi reveni ( la cerere ) dacă voi mai scoate capul din bârlog în viitorul apropiat/îndepartat."

Prin Berlin...sau povestea sacoului de la Zara (by Miha)

Berlin....FRIG, obezi, punkeri....aaa, era sa uit....si sacoul Emei. Deci prea multe nu ar fi de spus. Era in februarie anul asta, cand la noi erau -20 de grade, si la ei putin mai frig. Zborul a fost unul foarte palpitant mai ales ca am aterizat pe-o parte...clatinandu-ne de pe o roata pe alta a avionului, din cauza pistei inzapezite. Ningea foarte tare, si era groaznic de frig. Am luat taxiul spre hotel, unde speram ca ne vom dezmorti si ne vom relaxa intr-o camera primitoare. Insa sperantele noastre s-au naruit cand am vazut ghetoul in care urma sa ne petrecem urmatoarele 4 nopti. Era un fel de camin de copii...numai ca la ei copiii nu sunt ca la noi. Zici ca-si desprinsi din "TheGrudge", numai ca-s blonzi. Nu am inteles nici pana acum ce era cu "hotelul" ala. Am fi trecut peste vecinii de palier, daca ne-am fi putut refugia in camera. Insa, sa stai in acea camera era cel mai urat cosmar. Arata ca o celula, cu 2 paturi inguste aproape lipite unul de altul, si frigggg. Am plecat cu 3 pulovere pe mine din Romania, pe care, recunosc nu le-am dat jos decat la intoarcere, adica acasa, la Galati.

Ok....am trecut de socul cazarii si a vecinilor...cu speranta ca macar vom avea parte de o cina binemeritata dupa atatea experiente. Am fost indrumate spre un market...aproape pentru ei...insa foarte departe pentru noi, mai ales ca a trebuit sa mergem printr-o lapovita care ne-a transformat din doua dive in doi caini murati. La market, nu gaseai decat salate de cartofi cu maioneza...sau orice altceva, insa totul avea ca ingredient de baza, cartoful. Nu am fost prea incantate de varianta asta de cina, asa ca ne-am indreptat spre raionul de iaurturi, unde chiar aveai ce sa-ti iei. Va spun ca 5 zile am mancat numai iaurturi, in cantitati industriale, dar nu ne-am saturat. Au fost cele mai bune iaurturi din viata noastra! Deci, in sfarsit o bila alba pentru Berlin.

A doua zi dimineata, la prima ora, am plecat. Tot frig, tot ninsoare...nimic care sa ne atraga atentia sau sa merite efortul de a imortaliza ceva. Fiind atat de deprimate de peisaj, am hotarat ca singura scapare ar fi sa ne concentram pe ce stim noi mai bine sa facem: shopping. Asa ca am cerut cateva informatii si am luat metroul spre cel mai apropiat mall. Dupa ce ne-am dezmortit de frig...am inceput periplul prin magazine. Spre dezamagirea noastra, nici un brand din cele agreate de noi nu exista in Berlin, in afara de Zara si H&M. In rest firmele lor...haine anoste, seci, sobre, in deplina consonanta cu oamenii si peisajul nemtesc.

Asa incepe povestea sacoului de la Zara, care ne-a urmarit toata delegatia si ne-a indreptat pasii prin Berlin.

Ca sa fac un preambul...trebuie sa va spun ca Emei daca i se pune pata pe ceva....sigur obtine, sau macar incearca din greu. De data asta a fost vorba despre un sacou, care din nefericire era mult prea mare pentru silueta ei silfida. Oamenii de rand s-ar fi resemnat si ar fi cautat altceva. Insa nu si Ema...Dupa ce am stat minute bune la cabina de proba, s-a convins ca e putin cam mare (cu vreo 5 numere). Insa speranta ei nu a murit...si strategia pe care a adoptat-o a fost una care ne-a umplut timpul petrecut in Berlin. Asadar,  s-a documentat si a aflat ca exista multe magazine Zara in Berlin, si decizia ei a fost sa le colindam pe toate, convinsa fiind ca va gasi marimea ei. Oricat as fi incercat sa ma opun, nu am avut nici o sansa, asa ca trebuit sa ma supun.

Deci, va puteti imagina ca toate obiectivele turistice au palit in fata LUI...a sacoului. Poarta Brandenburg a devenit un mizilic pe langa intrarea in reprezentantele Zara, si nici macar Zidul Berlinului nu a stat in fata vointei supreme. Bineinteles ca la sfarsitul zilei eram sleite de putere, si fara sacou...insa Ema imi spunea cu un zambet larg "Miha...mai sunt 2 zile!!!". Urmatoarea zi ne-am continuat pelerinajul, prin metrouri, autobuze, pe jos...si tot degeaba. Din fericire a murit si speranta Emei, si nu am putut decat sa ma bucur. Numai ca i-a venit o alta idee: sa ne intoarcem la primul magazin, sa mai probeze odata sacoul. Am incercat sa o conving ca i-ar putea incapea toata familia in el...dar nici de data asta nu am reusit, asa ca ne-am intors. L-a cumparat. A hotarat ca in Galati avem croitori foarte competenti si o vor rezolva. Si spre surprinderea mea asa a fost.

Era ultima zi si ne apucasera remuscarile...ne simteam vinovate ca nu am vizitat nimic (asa se intampla de fiecare data). Ne-am hotarat sa luam bilete la autobuzul turistic care ne va ajuta sa vizitam si sa pozam toate atractiile orasului. Au fost destul de scumpe, dar...zis si facut! Ne-am imbracat gros (credeam noi) si am pornit la drum. Am reusit sa vedem poarta Brandenburg si sa facem si 2 poze dupa care am zis ca e prea frig si am hotarat sa admiram orasul din autobuz si sa coboram pentru poze mai rar. Am coborat pentru Domul din Berlin. Era a 4a statie din cele 18, cate cuprindea circuitul. Inainte de a ajunge la Dom, am hotrarat sa ne dezmortim cu o ciocolata calda, intr-un pub sportiv impresionant. Am constata ca pierdusem biletele de la autobuz....lucru care nu ne-a intristat prea tare. Amandoua am incercat sa parem dezamagite una in fata celeilalte, mimand o arzatoare sete de cultura, dar se citea in ochii nostri bucuria creata de aceasta pierdere. Culmea...cand am iesit din pub, in fata noastra se inalta falnic, ce credeti?! Desigur, nu Domul, ci sigla ZARA...Era un magazin pe care Ema il ratase. Deja incepusera remuscarile si emotiile ca aici ar putea gasi sacoul...asa ca am hotarat sa nu intram, pentru a evita o posibila deprimare.

Eram pe un bulevard faimos, pe laturile caruia se insirau branduri celebre. Am fost "apostate" de un cetatean de-al nostru, mai inchis la ten care a incercat sa poarte o conversatie cu noi: "Do you speak english?...No...Italian...No....Spanish....No....French....No....Dutch...No". L-am iritat putin pentru ca a urmat intrebarea "Da voi ce p**a mea sunteti?", la care nu am mai raspuns nimic. L-am dezamagit probabil pentru ca a cedat si a plecat.

Ce-as putea sa va mai spun? Ca lumea bea pe la toate colturile...ca in metrou este o mizerie de nedescris...ca n-ai cum sa nu intorci capul dupa tot felul de garderobe si freze ciudate.

Cam atat despre Berlin. Un singur sfat va dau...NU VA CAZATI LA A&O daca ajungeti in Berlin si luati-va haine foarte groase daca mergeti iarna, pentru ca noi din aceasta deplasare nu ne-am intors decat cu o raceala nemteasca (adica foarte rezistenta) si bineinteles cu EL...sacoul.

Aventuri in UK ;) (by Ema)

Am tot incercat sa ma fofilez cu povestea asta a mea despre Anglia dar n-am scapat de gura Mihaelei...

Va avertizez ca nu-mi mai aduc aminte foarte multe lucruri despre Londra pentru ca : 1. s-a intamplat acum multa vreme si 2. am strabatut mai mult Anglia decat Londra. Asadar, sa-i dam bataie.

Bun. Povestea incepe cu un telefon primit in decembrie 2007 de la niste prieteni plecati din tara de prea mult bine, care-mi lanseaza ispititoarea invitatie de a le face o vizita prin preajma revelionului. El Cristi, ea Silvia, casatoriti, cu acte in regula si vaccinati. Va dati seama ca nu a durat prea mult sa iau decizia plecarii (cam vreo juma’ de minut cu tot cu salutul de rigoare si invariabila intrebare ‘ce faaaci baaaai ?! ‘

Zis si facut. Rezerv bilet de avion, inghesui haine foarte groase intr-o valiza destul de neincapatoare, cateva cadouri pentru ei si astept ziua plecarii.

Un viscol si o zapada cat casa prin tara, trec peste emotiile zborului (deja eram veterana) si ma trezesc in avion. Cine naiba ma impinge sa socializez tot timpul cu oameni care trancanesc incontinuu…e marea mea dilema ! Ati ghicit ! Am nimerit langa un tip care a inceput sa-si cotrobaie prin toate ungherele vietii  si sa-mi filosofeze despre menirea noastra telurica. Unde mai pui ca si-a deschis si laptopul sa-mi arate prin ce insule exotice l-au purtat pasii si buzunarul.

Bun. Ajung in sfarsit la Luton (unul dintre aeroporturile Londrei), un aeroport mai mic zic ei, dar in care te rataceai fara probleme. Iau valiza cu rotile facute praf de grija cu care a fost manipulata si ma indrept spre iesire mai mult tarandu-ma, cu greutatea dupa mine. La iesire am dat de cei doi prieteni si sincera sa fiu am rasuflat usurata pentru ca nu m-as fi mirat sa uite ca m-au invitat, atat de aiuriti sunt.

Ma trezesc in masina si Cristi propune un tur de centru asa…de bun venit. Mi-au trecut toata oboseala si nervii pricinuiti de paguba cu valiza si am inceput sa realizez ca Londra e superba inclusiv noaptea. Normal, am scos aparatul din dotare si am inceput sa filmez.

Ajungem si acasa si constat ca locuiesc intr-o camera dintr-un imobil pe care il imparteau cu niste arabi parca. Camera calda, primitoare, curata, utilata cu tot ce le trebuia, singurul inconveninent fiind baia si dusul care pe acel palier erau la comun. Lucru putin deranjant pentru mine pentru ca…doar eram in ANGLIA !

Seara, la sezatoare, imi propune Cristi (el lucra pe o masina cu platforma  pe care transporta alte masini pentru niste show-room-uri) sa merg cu el la drum. Am acceptat, fireste, pentru ca singura nu aveam de gand sa ma plimb iar dornica de aventuri eram.

Prin urmare, trezirea la 4.30 dimineata cu o cafea strong, suit in masina si plecat….Birmingham. Normal ca treaba lui Cristi se desfasura mai mult pe la periferie asa ca mare lucru n-am vazut in stationare ci doar din masina. Nu va povestesc despre autostrazile excelente,  filate la fiecare pas de cate o camera video si despre curatenia exemplara din toata Anglia (exclud locurile frecventate de turisti).

Ajungem rupti de oboseala dupa o zi intreaga de stat in masina, mancat sandwich-uri si incarcat masini pe platforma. Nu ma las pana nu-i scot intr-un club sa bem ceva si sa vad si eu daca e adevarata vorba aia cu ‘englezii beau de sting’. Sa va zic ceva…e foarte adevarata ! Ziua’s niste lorzi iar seara se pun in cap frate. Si ei , si ele, fara discriminare. Bine, ca daca ii apuca mictionarea in plina strada, cel putin o fac cu bun simt, intorcand usor capul si ingaimand cu accentul lor inconfundabil un profund ‘sorry’. Clubul se numea The Fat Cat (ma atrag locurile cu trimitere la pisici); aici am cunoscut cativa oameni cu care am schimbat ceva impresii.  

. Apropo de accent, credeti-ma pe cuvant ca tare greu mi-a fost sa inteleg engleza lor vorbita cu prescurtari si foarte repede. Noroc cu cei doi prieteni care stateau de ceva vreme acolo si se obisnuisera cu stilul lor de a comunica. In drum spre casa, ne-am oprit la un market iar ce pot sa va zic despre mancare, este faptul ca e ieftina si proasta. Atat de ieftina, incat cu 20 de lire iti umpleai un cos care te tinea vreo saptamana si ceva. Bineinteles ca alimentele ieftine, n-au nici gustul acela  bun dar in orice caz, sunt comestibile. Tigarile erau foarte scumpe. In jur de 6 lire un pachet de tigari de care fumam eu asa ca dupa ce s-au terminat proviziile de acasa, am recurs la tutun, foi si filtre care erau cu mult mai ieftine si destul de bune.

Se face dimineata, Cristi evident ca trebuia sa mearga la munca. Ema la fel. In ziua aceea am facut un popas langa circuitul de F1 de la Silverstone, am trecut prin Oxford si prin alte cateva orasele pe care nu mi le mai amintesc pentru ca asta se intampla ohooo...pe vremea cand eram bruneta. Am uitat sa specific faptul ca la mine timpul e scindat in doua : ‘pe vremea cand eram bruneta’ si ‘dupa ce m-am vopsit blonda’. Si zau ca n-am observat nicio diferenta de IQ.

Silverstone

Oxford

Demna de mentionat aici, situatia in care am ajuns sa conduc o masina cu volan pe dreapta, pe sensul celalalt (normal). Pentru ca una din masinile pe care trebuia sa le transporte era destul de inalta si nu putea fi pusa pe platforma, s-a gandit Cristi al meu ca prea stau degeaba si n-ar fi rau sa pun osul la treaba.

Asadar, m-am trezit in postura de a conduce cateva mile bune, fapt care m-a incitat si m-a ingrozit in acelasi timp.

Anyway, in ziua aia tin minte ca m-am certat putin cu Cristi pe diferente de opinii si chiar am bocit un pic  dupa ce mi-a zis ca-s prea patrioata si ca n-am niciun viitor in tara asta de r**at numita Romania. In fine, mi-a dat o batista, ne-am impacat si am decis ca in urmatoarea zi sa ne plimbam prin Londra, sa-mi arate niste locuri minunate. Evident ca a doua zi ne-am trezit foarte tarziu pentru ca se acumulase oboseala, nu gluma.

Pe cai ! Minunata Londra ! Cu toate cladirile ei vechi si impunatoare, cu traficul ei impecabil, cu Tamisa, cu oamenii ei nonconformisti cel putin in tinuta…Savuroasa !

           Am mers sa vedem Tower Bridge, Turnul Londrei, Big Ben, Parlamentul, London Eye, celebra Picadilly Circus, Hyde Park si ma opresc aici pentru  ca se intunecase deja. Da, voiam sa mai vizitez Madamme Tussauds, British Museum,  insa n-am mai avut timp. Cu siguranta ma voi intoarce in Londra si o sa-mi fac timp sa le vizitez pe toate. Poate anul viitor…



Big Ben





London Eye



Parlamentul

London Eye - inside

 

Vedere din London Eye



Tower Bridge

 



Turnul Londrei

Ce sa va spun ?! Ca mi-a gadilat urechile Big Ben-ul cu celebrul sunet de ora exacta, ca pe Tower Bridge am avut senzatia aia de Celine Dion pe puntea Titanicului, ca m-a dat pe spate cladirea Parlamentului vazuta si de aproape si din ametitorul London Eye (15 lire era biletul), ca m-am plimbat ca o nebuna prin celebra piata Picadilly Circus si am alergat prin Hyde Park…Sa va mai spun ca am ajuns si pe Logan Place? Nu stiti ce e acolo? Ei bine, e casa unde a locuit marele, inegalabilul, regele (pentru mine), Freddie Mercury. Ce senzatie am avut? Hmmm…pai in afara de faptul ca am ascultat la telefon cateva piese Queen, ca am atins acele ziduri, ca am citit toate mesajele fanilor care erau scrijelite pe poarta…am plans si am plans de ciuda ca n-am avut onoarea si sansa sa merg la un concert de-al lor. Poate ca o sa ma condamnati, dar cred ca a fost cel mai frumos moment din toata perioada sederii mele la Londra. Nu sunt vreo ignoranta in ceea ce priveste arhitectura, cultura, arta, dar…ma intelegeti…iubesc acest artist. Si pana la urma, si muzica e o arta, nu?



My dear Freddie



Inchei aici periplul meu prin Anglia. Va indemn sa mergeti acolo daca aveti ocazia pentru ca n-o sa regretati. Si nu ratati nimic, pentru ca minunata Londra, va va surprinde in cel mai placut mod.