miercuri, 19 ianuarie 2011

Barcelona sau cum sa ramai falit (by Ema)

Nu poate omul sa-si ia o vacanta la scris prostii pe blog, ca hop sare lumea si te face inconsecvent…  Prin urmare, dupa indelungi insistente, pe mess, pe facebook sau la o betie, am hotarat ca ar fi cazul sa ne urnim, sa nu creada lumea ca am murit (ma rog, nu noi, blogul).
Mai tineti minte melodia aia a lui Freddie care suna cam asa:  Barcelona - It was the first time that we met / Barcelona - How can I forget? Ei da! Despre Barcelona vrem sa va povestim acum. Bine…facem abstractie de primul vers pentru ca eram  satule deja una de cealalta, de baut din aceeasi sticla si de impartit paturi prin camere de hotel. Cat despre al doilea vers…se potriveste ca o manusa. Pai cum naiba sa uiti cum te-au furat romanii in Barcelona? Cum naiba sa uiti minunatiile alea made by Gaudi si mai ales, cum poti uita o aventura cu trenul Barcelona via Perpignan, aventura soldata cu urmariri de catre obsedati prin parcuri?
Deja v-am starnit interesul? Bun, daca nu cascati inca, probabil ca da.
Era prin vara lui 2009 cand primim “neplacuta” sarcina de serviciu sa mergem la Barcelona si apoi prin sudul Frantei, la Perpignan cu “niste treaba”(cum ar zice un amic de-al nostru pe care noi il alintam cu don' Gabor).
Daca-i ordin, cu placere, ne-am zis noi salivand deja cu gandul la diurna aia amarata dar numai buna de cheltuit pe carpe ieftine afara.
Trec peste etapa zborului care ne-a incantat retina in special la aterizare cand am avut senzatia ca o sa atinga marea cu o aripa, atat de misto a fost.
Iata-ne si ajunse in mult doritul oras pe care il vanam de multa vreme dar care, cel putin uneia dintre noi, avea sa-i lase un oarecare gust amar.
Cazare foarte buna (recomandam hotelul Onix Rambla), la o distanta onorabila de celebrul bulevard La Rambla, renumit datorita cafenelelor, artistilor de strada (mai precis mimi) si vanzatorilor de flori, de pasari si suveniruri. Normal ca nu se fuma in camera de hotel dar asta nu ne-a impiedicat sa tragem din tigari cocotate pe geam, scrumand intr-un pet de suc pe care zilnic il ascundeam intr-una din valizele din dotare. Bine, asta ramane intre noi.
Evident ca prima seara a fost dedicata invariabil acomodarii cu imprejurimile, cu sangria si cu cel mai apropiat market din care puteam sa ne procuram hrana ieftina si comestibila astfel incat sa ne ramana suficienta diurna sa aruncam pe haine si alte nimicuri de atarnat la gat, la urechi sau pe umar. M-am exprimat asa, ca sa nu creada masculii care ne citesc ca suntem atat de superficiale incat sa le consideram lucruri de importanta maxima. Pe naiba! Ar zice apropiatii...
Misiunea de recunostere fiind indeplinita, ne-am rezumat in seara aia la o (doua, trei) sangria rece, pe Ramblas, unde ne-am minunat de ciudateniile cu chip de om ce  se perindau prin fata ochilor nostri tulburi probabil de la “diferentele de presiune suportate in avion”. De asta si-a dat seama si receptionerul cand ne-am intors si l-am abordat foarte grav spunandu-i ca in camera exista doar o patura iar eu presimt ca voi ingheta de frig noaptea. Nu stiu ce-o fi inteles dar ne-a batut la usa si mi-a intins patura cu un zambet languros, din care eu am inteles ca s-ar fi putut sacrifica sa ne tina chiar el de cald. Poate era doar politicos omul iar creierul meu imbibat cu sangria a interpretat gresit.  
A doua zi, dupa ce ne-am indeplinit sarcinile pentru care plecasem, am decis ca e timpul sa luam si noi un bus turistic ca tot turistul care se respecta si sa purcedem intr-o plimbare prin orasul lui Cervantes. Ah! Am uitat sa mentionez ca in afara diurnei, aveam la noi o suma maricica de euro pentru deplasarea ulterioara in Perpignan and back, suma pe care, intr-un moment de maxima inspiratie, Miha a decis ca e mai bine s-o gestionez eu. Ne intoarcem asadar la autobuz dar nu pentru mult timp pentru ca urmeaza statia unde se afla faimoasa casa La Pedrera a lui Gaudi si unde ne propusesem sa vizitam nu numai exteriorul ci si interiorul.
La Pedrera

Ce face turistul cand ajunge in fata unui obiectiv turistic? In afara de a-si aprinde o tigara si de a se scarpina in barba a mirare? Fotografii, normal.    Asta am facut si noi, din toate unghiurile: din apropiere, de peste strada, de pe stalp, in cap, in maini...si ar mai fi fost multe ipostaze daca n-am fi fost intrerupte de niste aparitii decente ziceam eu atunci, cu niste cosuri pline cu flori,  care au inceput sa-mi povesteasca (in spaniola), ce mare fiesta este diseara pe Rambla, cu costume, cu tauri eventual si tot tacamul si ca traditia spune ca trebuie sa primesti o floare si sa dai 1 euro cent simbolic pe ea. Ce face un roman, din Romania, care se confrunta aproape zilnic cu delicventa mediatizata a unor compatrioti de-ai lui tuciurii mai mult sau mai putin? Este circumspect. Nu-i si cazul nostru. Ma cotrobai eu de 1 euro cent,  care probabil e atat de scump la vedere cum e zapada iarna asta, si pe care normal ca nu l-am gasit. Am gasit in schimb o moneda de 10 de care am zis ca pot sa ma descotorosesc contra unei garoafe rosii de toata frumusetea. Dupa mari insistente englezo-spaniole, cum ca 1 euro cent trebuie sa dau, sa ma caut mai bine, s-au multumit si cu o suma mai frumusica. Credeati ca Miha a scapat de aceleasi insistente? Ei na! Nu poate trece ea asa...neobservata.   Acelasi teatru si cotrobaieli dupa afurisita aia de moneda, soldate tot cu usurarea de o moneda de 10. Dar macar aveam fiecare cate o garoafa splendida si ieftina. Acu’, nu deveniti romantici ca va trezesc imediat.
Ne-am asezat pe o banca satisfacute de afacerea pe care am facut-o si mandre de achizitia care ne dadea asa...un aer de...stiti voi, fetele care au macar o floare in mana, se presupune ca au primit-o, deci implicit au cel putin un admirator (zic eu ca mame nu paream a fi). Ma mananca pe mine sa ma trezesc din romantismul ala ghebos si s-o intreb pe Miha daca mai are si anume bani in portofel. Ma gandeam ca totul se intamplase prea rapid. Cu o convingere debordanta, primesc confirmarea din partea ei, m-am linistit si am cazut iar in reverie. Reverie din care ne-am trezit cand ne-am decis sa cumparam bilete pentru a intra sa vizitam si interiorul casei. Portofelul Mihaelei era pustiu. Pustiit de euro, de lei, de yeni, dolari namibieni sau ce mai avea ea pe acolo. Efectul? Cateva lacrimi varsate de ciuda dupa care ne-am felicitat reciproc ca banii firmei inca mai erau intacti la mine in portofel. Inutil sa va mai spunem ca ne-a pierit orice chef de vizita dar ca am facut-o totusi pentru ca macar bilete la autobuz aveam. Si am vizitat si casa aia atat de ravnita si in fata careia, Mihaelei i s-a spulberat orice plan de shoppinguiala. Am aflat ulterior de la surse de incredere din zona aia, ca acele femei „decente” cu ten masliniu (nu ne-am prins ca nu era de la bronz), erau cunoscute prin zona si ca SURPRIZA, erau romance. Va dati seama ce captura au facut! Adica pana si leii erau bineveniti pentru ele. Sa le stea in gat undeva intr-un sant, sufocate. Adevarul e ca in momentul in care te afli in afara tarii incepi sa gandesti altfel. Realizezi de ce strainii ne urasc atat de tare si vor sa ne trimita ciorile acasa. Da! Fac discriminari, aveti ceva impotriva?
Spre surprinderea mea, Mihaela a reactionat foarte bine in comparatie cu reactiile pe care le-as fi avut eu gen smuls parul din cap, injurat singura pe mine insami ca-s cascata, urcat pe La Pedrera si aruncat in cap.
Una peste alta, intre timp am reusit sa-mi rup si eu talpa unei sandale, colindand schioapa pret de jumatate de ora, in cautarea unei solutii de lipit si a unei solutii in general pentru problema nou aparuta. Noroc cu un binevoitor dintr-un magazin de suveniruri care s-a oferit nu numai sa-mi faca rost de lipici, ci sa mi-o si repare in schimbul a doua pupicuri pe obraz. Bine, el a vrut si numarul de telefon dar brusc capatasem o amnezie temporara de nu-mi mai aminteam niciun cuvant in engleza in afara de bye si thanks.
Boooon. Spuneam ca am reusit sa mai si vizitam cate ceva si aici o sa mentionez Sagrada Familia, acvariul, casa Batllo, stadionul Camp Nou, portul vechi cu statuia lui Cristofor Columb si cam atat pentru ca nu mai ramanea timp si de un shopping subtire, de vara (inclusiv pentru Mihaela care a apelat la rezervele statului).
Sagrada Familia
Camp Nou
Casa Batllo
Portul

Acvariul
La Rambla


Despre preturi ce sa va zic? Destul de umflate in zona La Rambla dar merita sa gustaresti ceva acolo si sa vezi tot felul de mimi cu diverse scamatorii. Un fel de circ in aer liber.
Marketul (Carrefour) avea preturi rezonabile si ne-am permis sa ne satisfacem toate poftele culinare exceptand o placinta cu carne,  din care eu am mancat jumate si mi-am dat seama ca era semipreparata dupa ce a luat  Miha o inghititura si mi-a comunicat parerea ei. Bine ca am stomacul tare si n-am facut vreo indigestie.
Vine si ziua putin asteptata a plecarii cu trenul spre Perpignan unde aveam de indeplinit o alta sarcina de serviciu. Calatoria a fost lipsita de evenimente notabile. Un tren foarte confortabil, al carui fotolii se puteau rabata intr-o masura destul de mare pentru a-ti asigura un maxim de confort pentru un mijloc de transport pe calea ferata. Despre viteza...va zic ca ti se infundau urechile la intrarile in tuneluri, asadar o viteza considerabila prin comparatie cu viteza melcului obosit a trenurilor de pe la noi. De cum am ajuns in insoritul oras din sudul Frantei, ne-am confruntat cu dificultati de vorbire. Nu, efectul sangriei murise de mult. Dificultatea consta in faptul ca in afara de „hello”, in orasul ala nu stia nimeni o boaba de engleza, incepand de la sugari pana la decedati. Atmosfera? Ne-a izbit asa un iz de oras de ala din filmele western, in care mai zboara cate un maracine prin colbul unei ulite. Dupa indelungi framantari, am reusit sa gasim si hotelul unde aveam rezervare. Hotelul, de exceptie. Miha cel putin a fost impresionata pana la lacrimi de culori si combinatii. Ziceai ca se muta definitiv acolo. La receptie, singurul om care stia engleza in orasul ala (ridicat probabil la rangul de guru), ne-a explicat ca marea e destul de departe adica 10 minute cu masina?! iar autobuzele nu circula decat pana la ora 18 (what?). Va dati seama cam cum percepeau ei distantele astea pe care unii dintre noi probabil ca le fac zilnic. Dupa ce ne-am indeplinit datoriile de serviciu (tre’ sa precizez asta pentru ca citeste si seful blogul nostru), neavand alta treaba de facut, decidem ca trebuie sa aruncam o privire prin downtown, macar sa ramanem si noi cu ceva impresii. Proasta decizie. Am ajuns intr-un fel de piateta unde am constatat noi ca erau toti oamenii din acel oras, adunati la cateva terase din zona. Da, credem noi ca aia erau toti oamenii pentru ca pe strazi noi n-am vazut niciun om. Iar masinile treceau la un interval de 5 minute. Ma refer la masinile proprietate personala, pe persoana fizica adica. Ziceai ca au dat bomba ecologica si stau toti ascunsi prin case cu mastile pe fata.

Perpignan
Maxim de plictiseala
Cina in Perpignan
Ghost town

Am zabovit si noi o clipa la o terasa unde am rememorat toate pataniile de prin Barcelona, oras dupa care tanjeam foarte tare in acel moment de impas in care ne aflam. Nu tu magazine, nu tu ceva de vizitat...nimic. Totul se inchidea foarte devreme si totul era atat de anost incat am ajuns la concluzia ca aia din Botswana se distrau mai bine decat noi, noi care ne aflam intr-un oras european, civilizat. Atat de civilizat incat nici nu ieseau pe strada, sa nu faca mizerie cumva.
Va spuneam la inceput ceva de obsedati. N-am uitat. Doamne, ce memorie am!!! Numai seful crede contrariul. Ei bine, singurul om pe care l-am vazut pe strazi si care ne-a urmarit prin parcuri pana la hotel, era un maniac  fireste, pentru ca trebuia sa fii cel putin maniac sa te plimbi de unul singur prin orasul ala fara viata. Ne-a urmarit pana la hotel iar Miha...Miha era in stare sa ia medalia de aur la 100 m garduri. Noroc ca am reusit s-o linistesc si sa ne prefacem a fi niste ignorante venite de pe Marte, unde oamenii sunt veseli si pasnici. Ne-am culcat ingrozite, dupa ce am incuiat usa bine, am proptit scaunul in ea si am cerut suplimentar la receptie un zavor, care nu era in all inclusive. 
 Cam atat va putem povesti despre minunatul si totodata obscurul oras Perpignan. A doua zi, individul ne astepta in zona hotelului, pe dupa palmieri, dar noi deja aveam bagajele facute, taxiul la usa, asa ca i-am facut cu mana din degetul mijlociu si am plecat fara regrete. Am ajuns spre dupa amiaza in Barcelona de unde aveam zborul spre casa. Mie, dupa experienta cu Perpignan, Barcelona mi s-a parut atunci un fel de oras al viitorului, cu masini zburatoare, ufo si alte minunatii de astea extra pamantene. Aceeasi diferenta pe care am constatat-o si cand am ajuns in tara...din pacate....        
Concluzii? Nu-l ratati pe Gaudi cu toate obiectivele pe care si-a pus amprenta, nu ratati stadionul Camp Nou daca sunteti microbisti, nu-ti refuza o sangria sau o paella, nu va duceti in Perpignan sub nicio forma si nu in ultimul rand, daca aveti mai multi bani si va e teama ca-i pierdeti, dati-mi-i mie, ca la mine sunt in siguranta.

PS. Avem si filmulete funny de pe La Rambla cu un tip gol golut care se plimba pe acolo si putem sa vi le dam doar contra cost. Deh...tre' sa recuperam si noi ceva din paguba.

Si pentru a sublinia si mai mult titlul acestei postari "Barcelona sau cum sa ramai falit", precizez ca la al doilea drum in Barcelona (martie 2010), nu mi-am mai pierdut banii, dar mi-au ratacita valiza la aeroport. Din fericire am recuperat-o la 2 saptamani dupa intoarcerea in tara.Din ambele deplasari ne-am intors cu dureri de incheieturi la mana, din cauza stransorii ucigase aplicate gentilor noastre, pentru a fi sigure ca nu ramanem fara ele.(Miha)





    

6 comentarii:

  1. hai sa dezvoltam aici :
    sick of each other, bautu' din aceeasi sticla,schimbu' de saliva dar aia cu impartitu' de paturi, ......hmm ...kinky
    otherwise... minunat oras am vazut si eu ( multe poze doar :-))
    frumos scris felicitati Ema...

    RăspundețiȘtergere
  2. tare de tot aventura in minunata Barcelona si pustiul Perpignan, unde Miha l-ar fi batut si pe Usain Bolt la 100m...super tare articolul.

    RăspundețiȘtergere
  3. Dintre toate pozele mi-a rasarit acvariul, cred ca e o senzatie extraordinara sa fii acolo, superb superb !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Barcelona in sine iti ofera o senzatie extraordinara. Suntem pur si simplu indragostite de orasul asta :)

      Ștergere
  4. Chiar se juca un meci de baseball acolo? Spaniolii sunt foarte diversificati din cate vad :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nope. Se amplasa scena pentru un concert U2. Din pacate la noi inca n-au ajuns...

      Ștergere