miercuri, 19 ianuarie 2011

Barcelona sau cum sa ramai falit (by Ema)

Nu poate omul sa-si ia o vacanta la scris prostii pe blog, ca hop sare lumea si te face inconsecvent…  Prin urmare, dupa indelungi insistente, pe mess, pe facebook sau la o betie, am hotarat ca ar fi cazul sa ne urnim, sa nu creada lumea ca am murit (ma rog, nu noi, blogul).
Mai tineti minte melodia aia a lui Freddie care suna cam asa:  Barcelona - It was the first time that we met / Barcelona - How can I forget? Ei da! Despre Barcelona vrem sa va povestim acum. Bine…facem abstractie de primul vers pentru ca eram  satule deja una de cealalta, de baut din aceeasi sticla si de impartit paturi prin camere de hotel. Cat despre al doilea vers…se potriveste ca o manusa. Pai cum naiba sa uiti cum te-au furat romanii in Barcelona? Cum naiba sa uiti minunatiile alea made by Gaudi si mai ales, cum poti uita o aventura cu trenul Barcelona via Perpignan, aventura soldata cu urmariri de catre obsedati prin parcuri?
Deja v-am starnit interesul? Bun, daca nu cascati inca, probabil ca da.
Era prin vara lui 2009 cand primim “neplacuta” sarcina de serviciu sa mergem la Barcelona si apoi prin sudul Frantei, la Perpignan cu “niste treaba”(cum ar zice un amic de-al nostru pe care noi il alintam cu don' Gabor).
Daca-i ordin, cu placere, ne-am zis noi salivand deja cu gandul la diurna aia amarata dar numai buna de cheltuit pe carpe ieftine afara.
Trec peste etapa zborului care ne-a incantat retina in special la aterizare cand am avut senzatia ca o sa atinga marea cu o aripa, atat de misto a fost.
Iata-ne si ajunse in mult doritul oras pe care il vanam de multa vreme dar care, cel putin uneia dintre noi, avea sa-i lase un oarecare gust amar.
Cazare foarte buna (recomandam hotelul Onix Rambla), la o distanta onorabila de celebrul bulevard La Rambla, renumit datorita cafenelelor, artistilor de strada (mai precis mimi) si vanzatorilor de flori, de pasari si suveniruri. Normal ca nu se fuma in camera de hotel dar asta nu ne-a impiedicat sa tragem din tigari cocotate pe geam, scrumand intr-un pet de suc pe care zilnic il ascundeam intr-una din valizele din dotare. Bine, asta ramane intre noi.
Evident ca prima seara a fost dedicata invariabil acomodarii cu imprejurimile, cu sangria si cu cel mai apropiat market din care puteam sa ne procuram hrana ieftina si comestibila astfel incat sa ne ramana suficienta diurna sa aruncam pe haine si alte nimicuri de atarnat la gat, la urechi sau pe umar. M-am exprimat asa, ca sa nu creada masculii care ne citesc ca suntem atat de superficiale incat sa le consideram lucruri de importanta maxima. Pe naiba! Ar zice apropiatii...
Misiunea de recunostere fiind indeplinita, ne-am rezumat in seara aia la o (doua, trei) sangria rece, pe Ramblas, unde ne-am minunat de ciudateniile cu chip de om ce  se perindau prin fata ochilor nostri tulburi probabil de la “diferentele de presiune suportate in avion”. De asta si-a dat seama si receptionerul cand ne-am intors si l-am abordat foarte grav spunandu-i ca in camera exista doar o patura iar eu presimt ca voi ingheta de frig noaptea. Nu stiu ce-o fi inteles dar ne-a batut la usa si mi-a intins patura cu un zambet languros, din care eu am inteles ca s-ar fi putut sacrifica sa ne tina chiar el de cald. Poate era doar politicos omul iar creierul meu imbibat cu sangria a interpretat gresit.  
A doua zi, dupa ce ne-am indeplinit sarcinile pentru care plecasem, am decis ca e timpul sa luam si noi un bus turistic ca tot turistul care se respecta si sa purcedem intr-o plimbare prin orasul lui Cervantes. Ah! Am uitat sa mentionez ca in afara diurnei, aveam la noi o suma maricica de euro pentru deplasarea ulterioara in Perpignan and back, suma pe care, intr-un moment de maxima inspiratie, Miha a decis ca e mai bine s-o gestionez eu. Ne intoarcem asadar la autobuz dar nu pentru mult timp pentru ca urmeaza statia unde se afla faimoasa casa La Pedrera a lui Gaudi si unde ne propusesem sa vizitam nu numai exteriorul ci si interiorul.
La Pedrera

Ce face turistul cand ajunge in fata unui obiectiv turistic? In afara de a-si aprinde o tigara si de a se scarpina in barba a mirare? Fotografii, normal.    Asta am facut si noi, din toate unghiurile: din apropiere, de peste strada, de pe stalp, in cap, in maini...si ar mai fi fost multe ipostaze daca n-am fi fost intrerupte de niste aparitii decente ziceam eu atunci, cu niste cosuri pline cu flori,  care au inceput sa-mi povesteasca (in spaniola), ce mare fiesta este diseara pe Rambla, cu costume, cu tauri eventual si tot tacamul si ca traditia spune ca trebuie sa primesti o floare si sa dai 1 euro cent simbolic pe ea. Ce face un roman, din Romania, care se confrunta aproape zilnic cu delicventa mediatizata a unor compatrioti de-ai lui tuciurii mai mult sau mai putin? Este circumspect. Nu-i si cazul nostru. Ma cotrobai eu de 1 euro cent,  care probabil e atat de scump la vedere cum e zapada iarna asta, si pe care normal ca nu l-am gasit. Am gasit in schimb o moneda de 10 de care am zis ca pot sa ma descotorosesc contra unei garoafe rosii de toata frumusetea. Dupa mari insistente englezo-spaniole, cum ca 1 euro cent trebuie sa dau, sa ma caut mai bine, s-au multumit si cu o suma mai frumusica. Credeati ca Miha a scapat de aceleasi insistente? Ei na! Nu poate trece ea asa...neobservata.   Acelasi teatru si cotrobaieli dupa afurisita aia de moneda, soldate tot cu usurarea de o moneda de 10. Dar macar aveam fiecare cate o garoafa splendida si ieftina. Acu’, nu deveniti romantici ca va trezesc imediat.
Ne-am asezat pe o banca satisfacute de afacerea pe care am facut-o si mandre de achizitia care ne dadea asa...un aer de...stiti voi, fetele care au macar o floare in mana, se presupune ca au primit-o, deci implicit au cel putin un admirator (zic eu ca mame nu paream a fi). Ma mananca pe mine sa ma trezesc din romantismul ala ghebos si s-o intreb pe Miha daca mai are si anume bani in portofel. Ma gandeam ca totul se intamplase prea rapid. Cu o convingere debordanta, primesc confirmarea din partea ei, m-am linistit si am cazut iar in reverie. Reverie din care ne-am trezit cand ne-am decis sa cumparam bilete pentru a intra sa vizitam si interiorul casei. Portofelul Mihaelei era pustiu. Pustiit de euro, de lei, de yeni, dolari namibieni sau ce mai avea ea pe acolo. Efectul? Cateva lacrimi varsate de ciuda dupa care ne-am felicitat reciproc ca banii firmei inca mai erau intacti la mine in portofel. Inutil sa va mai spunem ca ne-a pierit orice chef de vizita dar ca am facut-o totusi pentru ca macar bilete la autobuz aveam. Si am vizitat si casa aia atat de ravnita si in fata careia, Mihaelei i s-a spulberat orice plan de shoppinguiala. Am aflat ulterior de la surse de incredere din zona aia, ca acele femei „decente” cu ten masliniu (nu ne-am prins ca nu era de la bronz), erau cunoscute prin zona si ca SURPRIZA, erau romance. Va dati seama ce captura au facut! Adica pana si leii erau bineveniti pentru ele. Sa le stea in gat undeva intr-un sant, sufocate. Adevarul e ca in momentul in care te afli in afara tarii incepi sa gandesti altfel. Realizezi de ce strainii ne urasc atat de tare si vor sa ne trimita ciorile acasa. Da! Fac discriminari, aveti ceva impotriva?
Spre surprinderea mea, Mihaela a reactionat foarte bine in comparatie cu reactiile pe care le-as fi avut eu gen smuls parul din cap, injurat singura pe mine insami ca-s cascata, urcat pe La Pedrera si aruncat in cap.
Una peste alta, intre timp am reusit sa-mi rup si eu talpa unei sandale, colindand schioapa pret de jumatate de ora, in cautarea unei solutii de lipit si a unei solutii in general pentru problema nou aparuta. Noroc cu un binevoitor dintr-un magazin de suveniruri care s-a oferit nu numai sa-mi faca rost de lipici, ci sa mi-o si repare in schimbul a doua pupicuri pe obraz. Bine, el a vrut si numarul de telefon dar brusc capatasem o amnezie temporara de nu-mi mai aminteam niciun cuvant in engleza in afara de bye si thanks.
Boooon. Spuneam ca am reusit sa mai si vizitam cate ceva si aici o sa mentionez Sagrada Familia, acvariul, casa Batllo, stadionul Camp Nou, portul vechi cu statuia lui Cristofor Columb si cam atat pentru ca nu mai ramanea timp si de un shopping subtire, de vara (inclusiv pentru Mihaela care a apelat la rezervele statului).
Sagrada Familia
Camp Nou
Casa Batllo
Portul

Acvariul
La Rambla


Despre preturi ce sa va zic? Destul de umflate in zona La Rambla dar merita sa gustaresti ceva acolo si sa vezi tot felul de mimi cu diverse scamatorii. Un fel de circ in aer liber.
Marketul (Carrefour) avea preturi rezonabile si ne-am permis sa ne satisfacem toate poftele culinare exceptand o placinta cu carne,  din care eu am mancat jumate si mi-am dat seama ca era semipreparata dupa ce a luat  Miha o inghititura si mi-a comunicat parerea ei. Bine ca am stomacul tare si n-am facut vreo indigestie.
Vine si ziua putin asteptata a plecarii cu trenul spre Perpignan unde aveam de indeplinit o alta sarcina de serviciu. Calatoria a fost lipsita de evenimente notabile. Un tren foarte confortabil, al carui fotolii se puteau rabata intr-o masura destul de mare pentru a-ti asigura un maxim de confort pentru un mijloc de transport pe calea ferata. Despre viteza...va zic ca ti se infundau urechile la intrarile in tuneluri, asadar o viteza considerabila prin comparatie cu viteza melcului obosit a trenurilor de pe la noi. De cum am ajuns in insoritul oras din sudul Frantei, ne-am confruntat cu dificultati de vorbire. Nu, efectul sangriei murise de mult. Dificultatea consta in faptul ca in afara de „hello”, in orasul ala nu stia nimeni o boaba de engleza, incepand de la sugari pana la decedati. Atmosfera? Ne-a izbit asa un iz de oras de ala din filmele western, in care mai zboara cate un maracine prin colbul unei ulite. Dupa indelungi framantari, am reusit sa gasim si hotelul unde aveam rezervare. Hotelul, de exceptie. Miha cel putin a fost impresionata pana la lacrimi de culori si combinatii. Ziceai ca se muta definitiv acolo. La receptie, singurul om care stia engleza in orasul ala (ridicat probabil la rangul de guru), ne-a explicat ca marea e destul de departe adica 10 minute cu masina?! iar autobuzele nu circula decat pana la ora 18 (what?). Va dati seama cam cum percepeau ei distantele astea pe care unii dintre noi probabil ca le fac zilnic. Dupa ce ne-am indeplinit datoriile de serviciu (tre’ sa precizez asta pentru ca citeste si seful blogul nostru), neavand alta treaba de facut, decidem ca trebuie sa aruncam o privire prin downtown, macar sa ramanem si noi cu ceva impresii. Proasta decizie. Am ajuns intr-un fel de piateta unde am constatat noi ca erau toti oamenii din acel oras, adunati la cateva terase din zona. Da, credem noi ca aia erau toti oamenii pentru ca pe strazi noi n-am vazut niciun om. Iar masinile treceau la un interval de 5 minute. Ma refer la masinile proprietate personala, pe persoana fizica adica. Ziceai ca au dat bomba ecologica si stau toti ascunsi prin case cu mastile pe fata.

Perpignan
Maxim de plictiseala
Cina in Perpignan
Ghost town

Am zabovit si noi o clipa la o terasa unde am rememorat toate pataniile de prin Barcelona, oras dupa care tanjeam foarte tare in acel moment de impas in care ne aflam. Nu tu magazine, nu tu ceva de vizitat...nimic. Totul se inchidea foarte devreme si totul era atat de anost incat am ajuns la concluzia ca aia din Botswana se distrau mai bine decat noi, noi care ne aflam intr-un oras european, civilizat. Atat de civilizat incat nici nu ieseau pe strada, sa nu faca mizerie cumva.
Va spuneam la inceput ceva de obsedati. N-am uitat. Doamne, ce memorie am!!! Numai seful crede contrariul. Ei bine, singurul om pe care l-am vazut pe strazi si care ne-a urmarit prin parcuri pana la hotel, era un maniac  fireste, pentru ca trebuia sa fii cel putin maniac sa te plimbi de unul singur prin orasul ala fara viata. Ne-a urmarit pana la hotel iar Miha...Miha era in stare sa ia medalia de aur la 100 m garduri. Noroc ca am reusit s-o linistesc si sa ne prefacem a fi niste ignorante venite de pe Marte, unde oamenii sunt veseli si pasnici. Ne-am culcat ingrozite, dupa ce am incuiat usa bine, am proptit scaunul in ea si am cerut suplimentar la receptie un zavor, care nu era in all inclusive. 
 Cam atat va putem povesti despre minunatul si totodata obscurul oras Perpignan. A doua zi, individul ne astepta in zona hotelului, pe dupa palmieri, dar noi deja aveam bagajele facute, taxiul la usa, asa ca i-am facut cu mana din degetul mijlociu si am plecat fara regrete. Am ajuns spre dupa amiaza in Barcelona de unde aveam zborul spre casa. Mie, dupa experienta cu Perpignan, Barcelona mi s-a parut atunci un fel de oras al viitorului, cu masini zburatoare, ufo si alte minunatii de astea extra pamantene. Aceeasi diferenta pe care am constatat-o si cand am ajuns in tara...din pacate....        
Concluzii? Nu-l ratati pe Gaudi cu toate obiectivele pe care si-a pus amprenta, nu ratati stadionul Camp Nou daca sunteti microbisti, nu-ti refuza o sangria sau o paella, nu va duceti in Perpignan sub nicio forma si nu in ultimul rand, daca aveti mai multi bani si va e teama ca-i pierdeti, dati-mi-i mie, ca la mine sunt in siguranta.

PS. Avem si filmulete funny de pe La Rambla cu un tip gol golut care se plimba pe acolo si putem sa vi le dam doar contra cost. Deh...tre' sa recuperam si noi ceva din paguba.

Si pentru a sublinia si mai mult titlul acestei postari "Barcelona sau cum sa ramai falit", precizez ca la al doilea drum in Barcelona (martie 2010), nu mi-am mai pierdut banii, dar mi-au ratacita valiza la aeroport. Din fericire am recuperat-o la 2 saptamani dupa intoarcerea in tara.Din ambele deplasari ne-am intors cu dureri de incheieturi la mana, din cauza stransorii ucigase aplicate gentilor noastre, pentru a fi sigure ca nu ramanem fara ele.(Miha)





    

luni, 15 noiembrie 2010

Milano, here we come!!!

Daca tot suntem in tren, si ne cam plictisim pentru ca Rapidul e atat de lent incat facem 4 ore de la Galati la Bucuresti, ne-am gandit ca ar fi interesant ca postarea despre aceasta calatorie, sa o facem de la fata locului. Asa ca pana vineri, vom incerca sa scriem in fiecare zi cate ceva despre pasii nostri prin Milano, Italia. E prima data pentru amandoua cand mergem la Milano, asa ca speram sa ramanem placut surprinse de acest oras.
La 2 decolam, asa ca rugati-va pentru noi.
Revenim curand de pe alte meleaguri!

vineri, 12 noiembrie 2010

Final Destination - Sensation Amsterdam (by Ciprian)

Preambul

Asa cum am spus de la inceput, sunteti invitati sa ne impartasiti experientele voastre de prin lume.
Am primit pana acum sute de articole, dar criteriile de selectie sunt foarte aspre...oricum ne-a fost greu sa-l alegem pe cel mai bun, chiar daca s-a detasat oricum de restul prin calitatea si valoare lui de necontestat.
Speram sa fiti de acord cu noi si sa raspundeti invitatiei.
P.S.: A fost o gluma...e singurul articol primit, dar oricum, merita citit.

"Mmh… greu
              Dacă tot te invită cineva deprins cu călătoriile să scrii, ai face bine să te ridici la înălțimea așteptarilor care ar fi alea…- mi-am zis în momentul în care am fost  ofertat ( pe bani grei nu gluma ) ca guest star pe blogul ‘’ călătoreselor’’.
              Neah, hai sa fiu relax și  să incep prin a vă spune că partea caraghioasă e că ceea ce o să vedeți aici reprezintă prima ( și ultima – pentru moment) experiență de călătorie  in afara țării .
              Dorințele ascunse mocneau înca cu un an înainte de materializarea acesteia – scopul declarat fiind – Sensation White 2008  Oceans of White – organizat pe stadionul Amsterdam  ArenA, ideea drumului nefiind nouă, încercand să organizez plecarea pe drumul bătătorit cu numai un an înainte de un foarte bun prieten al meu- care sper să aprecieze că nu i-am pomenit numele.
              Ideea a fost să combinăm plăcerea eventului – cel mai mare de gen din Europa – cu un roadtrip cu accente americanești( așa îmi imaginam eu) și pentru asta mare  lucru nu aveam de facut nu?- doar să caut transport (n-am mașină) și persoane interesate ( nici prieteni pe care sa-i dea banu’ afara din casa n-am).
              Dupa îndelungi cautări în afara de o persoană apropiată care m-a motivat prin determinarea ei să îmi urmez obiectivul, asa am reusit să-mi  conving un prieten care a contribuit decisiv la partea de planning – contribuția în mașină și rezervarea hotelurilor fiind practic scheletul acestei  excursii.
             Un aspect demn de luat in seama este durata călătoriei - 6 zile cu 4 cazări peste noapte– aproximativ 5500 Km dus- intors Galați –Ploiești-Oradea-Budapesta-Salzburg-Frankfurt-Koln-Munchen-Amsterdam-Bratislava-Praga-Budapesta-Brașov-Mizil-Galați( atât îmi amintesc acum- deh bătrânetile).
             Recunosc spășit că nu am epuizat ( spre deosebire de titularele de cont blogăritzele Miha&Ema - sau invers să nu se supere nimeni) desținatiile clasice de turism din Romania și astfel drumul spre ieșirea din țara deși în stil tipic românesc a fost lung,prost și pe alocuri stressant-a avut să-ofere destule premiere cu locuri pe unde nu mai călcasem nici măcar din viteza mașinii(mică dealtfel- drumuri în reparație semafoare și înjurăturile neaoșe la tot pasul în ciuda impresiei mele că vestul e occident până la urmă - tot români suntem).
            Odată cu ieșirea din țară am intrat în rutina de autostradă – cerculețele de M-uri din jurul Budapestei lipindu-se de retina ochiului meu obosit ( prietenii mei înțeleg gluma asta) ca singură amintire despre Ungaria ( ah era să uit mai era in peisaj un Mec și niște vânzatori/oameni care nu vorbeau decât ungurește( annoooyiing- greu ne-am ințeles doar din arătat cu degetul).
             După repetate promisiuni că voi trece la cârma vehiculului – retezate cu avânt de prietena protectoare ( mai bine conduci tu dragă, decât sa-l lași p’ăăăăsta – și condus non-stop 22 de ore cu pauze de energizant și pipi) în jurul orei 9AM  am intrat în Austria…. și pregătit/informat tot nu poți să nu ai șoc când intri acolo – curățenia, ordinea exemplară ce maaai….. te izbesc puternic atunci când invariabil îți poposeste în minte tabloul cu  ciumpalacii mioritici și minunatul nostru sistem.
             Adormit dar încântat, am coborat pentru prima escală serioasă a roadtripului nostru – Salzburg, vizitat într-o ora, întreg centrul istoric  care se afla din 1997 pe listele Patrimoniului Mondial UNESCO – centru al artei, schiului, festivalurilor și muzeelor ce îșî seduce vizitatorii prin peisaje, atmosferă si simplitate – (ați sesizat copypaste-ul)?


Salzburg
Castelul Hohensalzburg
            Deci urcare superbă la Castelul Hohensalzburg – marcat de accesul pe funicular tăiat direct în coasta muntelui, câteva poze…  o masă rapida si o înghetata și on the run again înspre prima mare oprire a traseului – noaptea de cazare din Munchen.
            Ajunși in Germania –alt șoc când  am intrat oops there’s no border am făcut  2(doouua) scurte escale  în Frankfurt si Koln – în primul am reușit sa trântim un scurt photoshoot pe pod peste râul Main, cu oprire în piața Roemerberg/Samstagsberg.

Pod peste Main


Singura cladire ce a rămas întreagă după raidurile aliaților ce au distrus aproape în întregime orasul în 1945
Domul din Koln






Koln - o masă, o sesiune de shopping pe o alee comercială și pe final am reusit să vizităm și Domul din Koln – gigantic, impresionant aflat și acesta în plin proces de reconsolidare.


 







BMW Museum
         În Munchen ne-a întampinat o vreme ploaioasa dar care nu ne-a tăiat cheful de plimbare, obiectivele fiind mai degrabă punctele noi de atracție ale orașului in detrimentul monumentelor istorice & shit.
          Dupa o încercare de adaptare(nereusita) la wurz,wursters si kreutzsalad (să-mi fie rușine dacă n-am scris corect după 9 ani de germană) am plecat să vedem BMW Museum – o clădire desprinsă parcă dintr-un episod din StarTrek- ora 22 acces liber în parcare intrare libera, fără pază, câtiva turiști evident rătăciti ca și noi, impresionat de arhitectură( mașinile chiar au picat în plan secund).
             Dupa ce în apropiere am admirat(de afară ce-i drept - OlympiaStadion) superbe turnulețele care se ițesc deasupra parapetului – plimbarea ‘’romantică cu tema fotbalistica’’- cred că eram singurul care înghitea fotbal dintre noi)s-a terminat cu 10 minute la marginea A9 – admirând Allianz Arena – alt monument de arhitectură contemporană splendid iluminat.
           Următoarea zi a fost una petrecută tot în mașină – cu ieșirea la fel de discreta din Germania înspre Olanda- în care n-am ce sa va zic in afara de faptul ca și ei ca și prietenii de dinainte au niște drumuri care rivalizează cu mesele de billiard(remarcabilă autostrada de lânga aeroportul din Amsterdam- 4 benzi pe sens și avioanele care aterizau practic în capul nostru – și toate astea în amurg așa, foarte twilight-iș).
              Cazarea din Olanda am avut-o la 40 km de Amsterdam -4 stele De Nachteegaal…oldschool așa dar confy – semăna cu un corp de cămin dintr-un colegiu britanic/american??(nu că aș fi fost –dar am vazut prea multe filme, deh).
             În cea de a 2-a noapte era programat marele eveniment- deci ziua am avut-o la dispoziție pentru sightseeing.
Canal din Amsterdam
           Impresionant Amsterdam-ul (miliarde de biciclete -e primul lucru care îmi revine în minte) – o combinație de clădiri vechi, arhitectură clasica- bloculețe mici înghesuite înalte ,canalele și vaporașele( n-am apucat să mă plimb- dar cred ca daca aș fi incercat și buzunarul meu ar fi avut ceva să-mi reproșeze),o terasă și un ceai rece- un cuplu de olandezi middle-aged absolut chill cu un joint în colțu’ gurii la un cappuccino și un grup de adolescenți supraponderali gâlgâind veseli cu fundu’n’caldarâm în spatele nostru pe o ulicioara din centrul vechi plus 3 rastaman-i -20 metri mai încolo râzând zogmotos sub influența, în fața unui weedshop autentic( nu vise,nu aromatherapy și alte românisme). 
Pentru dimineața concertului planul a fost să mergem să vedem plaja si oceanul ( premieră ) însa în afara de un drum obositor și o coborâre spre o plajă care arăta ca un dâmb de pământ de lângă Costinești – nimic important de remarcat ( ah era să uit – puțina lume pe plajă – să fi fost una virgină??doooh).
              Sesiune scurtă de shopping- Amsterdamul e teribil de scump – și o parcare fugarită cu 1euro 35 pentru 40 de minute(plus o amendă de 50 de euro pentru o parcare pe care noi am considerat-o regulamentară- oare s-o fi prescris amenda aia?), câteva poze ( am vazut un DS19 vișiniu – mi-a picat fața ca fan Citroen am ramas marcat) si back to hotel pentru marea pregătire- dressing in white.
              Seara dupa ce am reușit să parcam subteran la stadion pentru modica suma de 26 euro până dimineața….accesul l-am făcut respectând o ordine și o civilizație fireasca pe una din cele 10 probabil – gateway-uri- unde în urma unui control corporal în care erai invitat să-ți lasi drogurile într-o taviță at no risc(sau era pe blana ta-hmmm)- am patruns dincolo de porți și am luat primul contact cu ArenA .
               Copleșitoare senzație în condițiile în care –personal- nici pe Ghencea nu mai călcasem până la vizita de pe Amsterdam ArenA- începusera pregatirile, lume puțină …. Câteva poze de încalzire – și ….show-ul a început în jurul orei 22.
               N-am să insist pe muzică ci mai degrabă pe atmosferă, combinația Sensation fiind un amestec incredibil de lumini, lasere, efecte pirotehnice, apă, recuzită gen mingii,balonașe de săpun, stick-uri fluorescente și chestii pe care în vâltoarea momentului ești atât de copleșit încat nu faci fața să le urmărești.
Dupa ce pentru început ideea era să pozez, dinamica evenimentului m-a așezat în postura de operator film pentru că pozele nu puteau surprinde ceea ce se întampla cu adevarat acolo.
             Cei 40000 oameni îmbracați în alb, într-o așezare ce nu aducea deloc cu concertele mocca de pe faleza Dunării, la care jumătate din audiența ieșea pentru prima oara din cartier  în acel an calendaristic, ci mai degrabă cu o dezordine parcă atent studiata în care nimeni nu deranja pe nimeni, nimeni nu călca pe bombeu pe nimeni, dar toata lumea era intrata ( unii cu ceva ajutor halucinogen – lasa-l pe Fedde Le Grand ai vazut dragonu’ de pe scena?) într-un soi de transă distrandu-se și încercând  să nu scape nimic din ceea ce petrecea in jur.
             Paranteză pentru episodul facilităti si hidratare in&out -aglomerația de la baruri și băi era la fel de mare – înghesuiala făcând la un moment dat ca toaletele închise de la bărbați să fie folosite de fete, băieții  rezumandu-se numai la pisuare( cu fete zumzăind pe lângă așteptându-și rândul-să fie un soi de libertinism sau e adaptare la situatie?).

             Dupa un schimb acidulat de replici legat de cardul de parcare și disponibilitatea noastra de a pleca înainte de final, am ramas pana la 6 dimineața când am fost preluați de prietenul meu dintr-o intersectie de lângă stadion, dupa ce în prealabil patrule de voluntari ofereau gratuit oglinzi de machiaj în care te puteai observa cam cât de praf erai/DACA  erai ).
             Drumul de întoarcere a fost o copie fidelă ca și viteză de desfașurare cu mențiunea că am trecut prin Bratislava – care mi-a adus aminte mult de Bucureștiul anilor ’90 cu un gigantic plus în podul de peste Dunare si restaurantul UFO.

            Si Cehia care ne-a întampinat cu o ploaie diluviană care nu a contenit pe tot parcursul vizitei din Praga- unde tot din fuga mașinii- am reținut Gara restaurata si Castelul Praga(cred că așa se numește) cu priveliștea de pe poduri – contrastând cu actuala Praga,care este recunoscută și pentru viata de noapte explozivă (prietenul cu care am călătorit făcuse un revelion într-un club din Praga și s-a declarat impresionat).
Ultima oprire înainte de reintrarea în peisajul mioritic am făcut-o la Budapesta unde profitând de condițiile de confort ale hotelului unde am fost cazați – am renunțat benevol la o croazieră cu vaporașul pe Dunăre, și în afară de o limuzină americană din anii ’60 dintr-o benzinarie nimic interesant(poate nici mașina aia dar trebuia să bag și aici ceva) pe drumul ce ne-a adus înapoi la ‘’civilizație’’.
            Ajuns la căscatul zorilor în Galați – conducând ultimii 150 km am avut timp să reflectez la ‘’roadtripul’’ încheiat – satisfacția de a vedea ‘’so much in such a short time’’  depășind orice moft legat de viteza în care s-a făcut totul sau lipsa timpului de a vizita mai multe obiective de interes turistic.
            Pentru cei care înca n-au adormit ( înca ), numai multumiri pentru răbdare și voi reveni ( la cerere ) dacă voi mai scoate capul din bârlog în viitorul apropiat/îndepartat."

luni, 8 noiembrie 2010

Prin Berlin...sau povestea sacoului de la Zara (by Miha)

Berlin....FRIG, obezi, punkeri....aaa, era sa uit....si sacoul Emei. Deci prea multe nu ar fi de spus. Era in februarie anul asta, cand la noi erau -20 de grade, si la ei putin mai frig. Zborul a fost unul foarte palpitant mai ales ca am aterizat pe-o parte...clatinandu-ne de pe o roata pe alta a avionului, din cauza pistei inzapezite. Ningea foarte tare, si era groaznic de frig. Am luat taxiul spre hotel, unde speram ca ne vom dezmorti si ne vom relaxa intr-o camera primitoare. Insa sperantele noastre s-au naruit cand am vazut ghetoul in care urma sa ne petrecem urmatoarele 4 nopti. Era un fel de camin de copii...numai ca la ei copiii nu sunt ca la noi. Zici ca-si desprinsi din "TheGrudge", numai ca-s blonzi. Nu am inteles nici pana acum ce era cu "hotelul" ala. Am fi trecut peste vecinii de palier, daca ne-am fi putut refugia in camera. Insa, sa stai in acea camera era cel mai urat cosmar. Arata ca o celula, cu 2 paturi inguste aproape lipite unul de altul, si frigggg. Am plecat cu 3 pulovere pe mine din Romania, pe care, recunosc nu le-am dat jos decat la intoarcere, adica acasa, la Galati.
Ok....am trecut de socul cazarii si a vecinilor...cu speranta ca macar vom avea parte de o cina binemeritata dupa atatea experiente. Am fost indrumate spre un market...aproape pentru ei...insa foarte departe pentru noi, mai ales ca a trebuit sa mergem printr-o lapovita care ne-a transformat din doua dive in doi caini murati. La market, nu gaseai decat salate de cartofi cu maioneza...sau orice altceva, insa totul avea ca ingredient de baza, cartoful. Nu am fost prea incantate de varianta asta de cina, asa ca ne-am indreptat spre raionul de iaurturi, unde chiar aveai ce sa-ti iei. Va spun ca 5 zile am mancat numai iaurturi, in cantitati industriale, dar nu ne-am saturat. Au fost cele mai bune iaurturi din viata noastra! Deci, in sfarsit o bila alba pentru Berlin.
A doua zi dimineata, la prima ora, am plecat. Tot frig, tot ninsoare...nimic care sa ne atraga atentia sau sa merite efortul de a imortaliza ceva. Fiind atat de deprimate de peisaj, am hotarat ca singura scapare ar fi sa ne concentram pe ce stim noi mai bine sa facem: shopping. Asa ca am cerut cateva informatii si am luat metroul spre cel mai apropiat mall. Dupa ce ne-am dezmortit de frig...am inceput periplul prin magazine. Spre dezamagirea noastra, nici un brand din cele agreate de noi nu exista in Berlin, in afara de Zara si H&M. In rest firmele lor...haine anoste, seci, sobre, in deplina consonanta cu oamenii si peisajul nemtesc.
Asa incepe povestea sacoului de la Zara, care ne-a urmarit toata delegatia si ne-a indreptat pasii prin Berlin.
Ca sa fac un preambul...trebuie sa va spun ca Emei daca i se pune pata pe ceva....sigur obtine, sau macar incearca din greu. De data asta a fost vorba despre un sacou, care din nefericire era mult prea mare pentru silueta ei silfida. Oamenii de rand s-ar fi resemnat si ar fi cautat altceva. Insa nu si Ema...Dupa ce am stat minute bune la cabina de proba, s-a convins ca e putin cam mare (cu vreo 5 numere). Insa speranta ei nu a murit...si strategia pe care a adoptat-o a fost una care ne-a umplut timpul petrecut in Berlin. Asadar,  s-a documentat si a aflat ca exista multe magazine Zara in Berlin, si decizia ei a fost sa le colindam pe toate, convinsa fiind ca va gasi marimea ei. Oricat as fi incercat sa ma opun, nu am avut nici o sansa, asa ca trebuit sa ma supun.
Deci, va puteti imagina ca toate obiectivele turistice au palit in fata LUI...a sacoului. Poarta Brandenburg a devenit un mizilic pe langa intrarea in reprezentantele Zara, si nici macar Zidul Berlinului nu a stat in fata vointei supreme. Bineinteles ca la sfarsitul zilei eram sleite de putere, si fara sacou...insa Ema imi spunea cu un zambet larg "Miha...mai sunt 2 zile!!!". Urmatoarea zi ne-am continuat pelerinajul, prin metrouri, autobuze, pe jos...si tot degeaba. Din fericire a murit si speranta Emei, si nu am putut decat sa ma bucur. Numai ca i-a venit o alta idee: sa ne intoarcem la primul magazin, sa mai probeze odata sacoul. Am incercat sa o conving ca i-ar putea incapea toata familia in el...dar nici de data asta nu am reusit, asa ca ne-am intors. L-a cumparat. A hotarat ca in Galati avem croitori foarte competenti si o vor rezolva. Si spre surprinderea mea asa a fost.
Era ultima zi si ne apucasera remuscarile...ne simteam vinovate ca nu am vizitat nimic (asa se intampla de fiecare data). Ne-am hotarat sa luam bilete la autobuzul turistic care ne va ajuta sa vizitam si sa pozam toate atractiile orasului. Au fost destul de scumpe, dar...zis si facut! Ne-am imbracat gros (credeam noi) si am pornit la drum. Am reusit sa vedem poarta Brandenburg si sa facem si 2 poze dupa care am zis ca e prea frig si am hotarat sa admiram orasul din autobuz si sa coboram pentru poze mai rar. Am coborat pentru Domul din Berlin. Era a 4a statie din cele 18, cate cuprindea circuitul. Inainte de a ajunge la Dom, am hotrarat sa ne dezmortim cu o ciocolata calda, intr-un pub sportiv impresionant. Am constata ca pierdusem biletele de la autobuz....lucru care nu ne-a intristat prea tare. Amandoua am incercat sa parem dezamagite una in fata celeilalte, mimand o arzatoare sete de cultura, dar se citea in ochii nostri bucuria creata de aceasta pierdere. Culmea...cand am iesit din pub, in fata noastra se inalta falnic, ce credeti?! Desigur, nu Domul, ci sigla ZARA...Era un magazin pe care Ema il ratase. Deja incepusera remuscarile si emotiile ca aici ar putea gasi sacoul...asa ca am hotarat sa nu intram, pentru a evita o posibila deprimare.
Eram pe un bulevard faimos, pe laturile caruia se insirau branduri celebre. Am fost "apostate" de un cetatean de-al nostru, mai inchis la ten care a incercat sa poarte o conversatie cu noi: "Do you speak english?...No...Italian...No....Spanish....No....French....No....Dutch...No". L-am iritat putin pentru ca a urmat intrebarea "Da voi ce p**a mea sunteti?", la care nu am mai raspuns nimic. L-am dezamagit probabil pentru ca a cedat si a plecat.
Ce-as putea sa va mai spun? Ca lumea bea pe la toate colturile...ca in metrou este o mizerie de nedescris...ca n-ai cum sa nu intorci capul dupa tot felul de garderobe si freze ciudate.
Cam atat despre Berlin. Un singur sfat va dau...NU VA CAZATI LA A&O daca ajungeti in Berlin si luati-va haine foarte groase daca mergeti iarna, pentru ca noi din aceasta deplasare nu ne-am intors decat cu o raceala nemteasca (adica foarte rezistenta) si bineinteles cu EL...sacoul.